Sunt fiu de miner și pot să spun că Valea Jiului are un loc foarte special în inima mea și vreau să văd o schimbare în ea. Viața mea a fost foarte puternic influențată de această industrie, mai ales pentru că foarte mulți membri ai familiei mele au lucrat în această industrie, de la tatăl meu la bunic la unchi, până și la mătușă. Au fost și perioade frumoase cu industria asta, dar pot să spun că a fost și destul de greu. Erau evenimente neprevăzute la mină. Nu o să uit niciodată, eram acasă, tatăl meu nu era la mină în ziua aceea și nici unchiul meu, numai că acesta era salvator. A fost acea explozie cunoscută la mina Petrila, a fost chemat de acasă. Ne uitam toți, ne strânsesem toată familia, ne uitam la televizor și vedeam că tot iasă din ce în ce mai mulți răniți, dar unchiul meu, care intrase printre primii, nu mai ieșea. În cele din urmă am aflat că a fost prins de o explozie secundară, a fost dus la București, unde în cele din urmă s-a și stins, a avut arsuri prea grave. Dar impactul se poate simți și pe părinții mei. Bunicul meu, eu nu am avut șansa să-l cunosc și nici mama mea, pentru că a murit când avea mama mea cinci ani. Am simțit lipsa bunicului. Eu am trăit pe viu faza asta cu închiderea minelor. Tatăl meu a fost un pic mai norocos. A reușit să-și facă transferul de la mina Petrila, după ce s-a închis, la mina Uricani, unde a mai lucrat până a ieșit la pensie. Dar nu a fost ușor. Brusc, pe lângă un mediu de lucru foarte ostil, avea de făcut și o navetă destul de lungă. Însă avem cunoștințe care nu au fost la fel de norocoase. Unii au părăsit sistemul odată cu disponibilizările, dar banii nu le-au ajuns. Au trebuit să-și găsească alte locuri de muncă până au reușit să iese la pensie. Alții au fost afectați economic și încă nu au reușit să își revină. Unii au fost nevoiți să plece din țară, pentru că, după spusele lor, nu mai găseau viitor aici. A fost o experiență emoțională care m-a împins pe mine să vizualizez ceva mai măreț decât mina, să fac din acest loc unul mai prielnic pentru oameni, nu un loc unde să își dea sănătatea pe o sumă de bani.

Știi… erau poveștile astea, „du-te la școală, învață, să fie mai bine, să nu ajungi și tu în mină, să nu-ți riști și tu viața”. La început era doar un vis, dar apoi am ajuns la echipa de robotică și am început să mă implic din ce în ce mai mult în lumea asta, a tehnologiei. N-aș fi crezut vreodată că o să ajung să construiesc eu roboți cu mâinile mele când eram mic. Pot să spun că văd în roboți și în coboți un fel de salvare pentru munca asta grea, care pune în pericol viețile. Nu îi văd ca o înlocuire. Niciodată tehnologia nu o să poată să înlocuiască complet munca umană. Însă cred foarte mult în ajutorul lor. Există ideea asta de a folosi minele ca o imagine a locului, un nou boom economic în această zonă. Ne ajută foarte mult autoritățile locale, primăriile, Consiliul Județean, Consiliul Local, alte ONG-uri din zonă. Și Uniunea Europeană se uită cu ochi bucuroși către noi. Am avut ocazia să fim vizitați de doamna comisar Elisa Ferreira și să mergem și noi la Bruxelles. Comisia Europeană se uită către proiectul nostru, către ideea noastră de Robotics Valley și speră să iasă cât mai frumos posibil.

Legat de această speranță pentru un viitor diferit, toată lumea mă întreabă dacă o să mă întorc. Acum eu mă simt forțat să plec din Vale ca să-mi termin studiile și să devin cât de stabil economic posibil. Ar fi mult prea greu să fac asta strict în Vale, însă nu e întrebarea dacă o să mă întorc, e întrebarea când o să mă întorc și sper cât mai curând posibil ca să pot ajuta la realizarea acestui hub de robotică pe care îl văd ca o speranță de revitalizare a Văii. Chiar și dacă de data asta nu o să fie muncă brută, ci munca creierului, și nu o să fie ceva periculos în mine, dar o să fie ceva de cercetare, ceva științific, de pus în practică pe industria roboticii, sunt convins că este mai mult decât posibil și realizabil acest lucru.

Lucrez în presă de aproape 30 de ani. Am vrut să mă fac miner inițial, dar pe vremea aia era foarte complicat să te angajezi la mină. Țin minte că m-am dus și la directorul minei Petrila de pe vremea aceea și tot nu s-a putut. Și așa am ajuns să scriu despre mineri. De altfel, mineritul, cred că pentru oricine de aici din Vale, e ceva foarte personal. Nu cred că există om să nu fi avut pe cineva care să lucreze la mină. Bunicul meu a lucrat la mina Petrila și când eram mic, în loc de povești cu Făt-Frumos, îmi spunea povești din mina. Mi-a povestit inclusiv cum a fost prins într-o surpare, a supraviețuit, dar acela a fost momentul când s-a lăsat de minerit. Toată copilăria mi-a fost marcată de povestea bunicului meu și de funinginea care plutea tot timpul deasupra orașului. Tinerii din ziua de azi nu știu, dar pe vremea aia erau foarte multe centrale termice de cartier în oraș, care funcționau cu cărbune, și se ridica permanent un smog, iar dacă ningea, zăpada rămâne albă pentru foarte puțin timp, pentru că se depunea acea funingină din aer. În Jiu noi nu puteam să facem baie când eram copii, pentru că era apa folosită pentru spălarea carbunelui și era efectiv neagră. Făceam baie în râul Bănița, care curge pe la intrarea în Petroșani și se unește la un moment dat cu Jiul pe la Dărănești, undeva pe sub pod. Acolo se separau culorile apei. Bănița venea curată și Jiul era negru. Acum e mult mai curat și ăsta este poate cel mai bun lucru pe care l-a adus restrângerea mineritului, faptul că s-a curățat Valea Jiului. Jiul nu mai e negru.

Dar mineritul a fost foarte important pentru mine. Am scris foarte mult despre mineri. Am participat ca jurnalist inclusiv la ultimele două mineriade pe care le-am relatat în timpul desfășurărilor. Am documentat apoi toate poveștile legate de schimbările pe care le-au adus închiderile de mină din Valea Jiului. Sunt singurul jurnalist care a filmat închiderea minei Aninoasa. A fost o ceremonie tulburătoare pentru toată lumea. Iar închiderea minei Petrila a fost aproape ca o durere personală. Ca și când aș fi înmormântat un membru al familiei. Și cred că asta au simțit toți cei care au luat parte la ceremonia de atunci. Mai ales că eu locuiesc în Petrila, sunt foarte apropiat de proiectul Planeta Petrila, legat de reconversia minei în spațiu cultural. M-am bucurat că a rămas în picioare și că putem acum să avem ceva unic în România. Eu sunt absolut sigur că locul acela peste 10 ani va aduce aici mult mai mulți turiști decât aduce acum, deși chiar și acum, cu minima promovare, atrage foarte mulți vizitatori. Și sunt convins că poate fi replicat. Există un proiect extrem de interesant legat de Mina Lupeni, care prevede inclusiv o galerie funcțională pentru turiști. Sunt convins că genul acesta de turism, care să implice o component activă și care să se lege de istoria noastră în minerit, este proiectul de succes al următoarei decade.

Tranziția e un proces lung, și nu de puține ori, dureros, așa cum am văzut în ultimii ani. Cred că anii care vin vor aduce o depopulare mai accentuată a Văii Jiului și văd asta la tinerii care nu au alt vis decât acela de a pleca. Mulți speră că oamenii vor veni să se relocheze din alte localități aici, în Valea Jiului. Am găsit câteva exemple notabile, adevărate personalități care s-au mutat din București aici. Dr. Litarczek, părintele anesteziei românești, și-a trăit ultimii ani la Petroșani, iar în ultimul interviu pe care mi l-a acordat l-am întrebat de ce și m-a pus doar să trag perdeaua…

Însă pașii făcuți până acum arată că se poate schimba ceva. Dar cel mai important mi se pare de schimbat mentalitatea oamenilor de aici, felul în care se raportează la Valea Jiului. Am foarte mulți prieteni care vin aici și sunt copleșiți de cât de frumos este. Toți îmi spun că sunt norocos că trăiesc aici, dar vecinii mei, de exemplu, au o părere foarte proastă despre Vale. Cred că noi ar trebui să începem să ne reîndrăgostim de Valea Jiului.

Mineritul din Gorj a dat cea mai importantă resursă energetică din România, doar că resura aceasta a venit și cu un impact negativ asupra mediului. Cred că a fost o muncă grea, minerii au depus o muncă extraordinară și până la urmă a fost un beneficiu economic pentru județul nostru, dar cu trecerea timpului, cu toții ne-am dat seama că provoacă însă un dezechilibru de mediu și că e necesar să se întâmple niște schimbări. Am văzut și ce s-a întâmplat în Valea Jiului, pentru că provin dintr-o familie de antreprenori, care a avut câteva afaceri acolo și auzeam, destul de des, vorbindu-se despre colapsul Văii Jiului și ce se va întâmpla cu oamenii. Mergeam foarte des cu tatăl meu în Valea Jiului și parcă era totul gri și apăsător, dar acum, cel puțin, în 2024, îmi pare mai colorată, mai vibrantă și ne bucură extraordinar de tare.

Am locuit pentru o perioadă de aproape 2 ani de zile în Viena, care e unul dintre orașele cu nivelul cel mai ridicat al calității vieții. Dar m-am întors în țară, mai întâi la Timișoara, și apoi am revenit la Târgu- Jiu. Și a fost greu, pentru că mă obișnuisem cu foarte multe lucruri care mi se păreau normale, de la a merge cu bicicleta până la magazin, a te plimba prin cel mai apropiat parc la 2-3 minute distanță. Te bucurai de natură, respirai un aer curat. A fost destul de mare diferența, dar mi-am dorit foarte mult să vin acasă. Nu am simțit niciodată acolo că sunt acasă, nu am simțit căldura oamenilor pe care îi întâlnești pe stradă, a vecinilor. Aici am simțit că mă pot dezvolta și pot aduce și din ce am văzut în afară. Acolo am descoperit și voluntariatul, am participat la foarte multe activități. Acolo voluntariatul este pur și simplu în ADN-ul oamenilor, nu trebuia să îi cheme nimeni cu forța, pur și simplu asta fac, așa sunt construiți și așa sunt educați. Cred că asta ne mai lipsește, dar suntem cumva pe drumul cel bun.

Sunt absolut sigură că lucrurile se vor schimba în bine și după acest declin al industriei miniere și cred foarte tare în tineri. În ceea ce înseamnă tinerii pe care îi văd zi de zi. Sunt și președinta unei organizații de tineret și activitatea noastră are tinerii în prim-plan. Lucrăm foarte mult cu ei și vedem dorința aceasta a lor de a cunoaște, de a face, de a fi parte din acest proces de luare a deciziilor. Chiar dacă e un drum greu, cred în oamenii județului nostru, în oamenii de la sat care au o groază de lucruri de spus și de dat altora. Cred că și noi, societatea civilă, cu tot ajutorul pe care îl primim din partea Uniunii Europene, putem să aducem la un numitor comun cumva pe toată lumea și să trecem prin această transformare împreună. Răspunsul sunt tinerii, încrederea în oameni, patrimoniul acesta cultural pe care îl avem, frumusețile naturale.

Dar mai avem foarte mult de lucru pentru că mulți nu știu ce înseamnă această tranziție justă, ce înseamnă economia verde, regenerabilul, sustenabilul, un comportament mai verde. Trebuie să ne educăm fiecare în parte și să dăm mai departe informațiile pe care le primim și din afară, exemplele pe care le avem, din orașele mai mari, să le transmitem tinerilor, oamenilor din rural, să vadă că se poate și așa. Am făcut o regulă ca la întâlnirile pe care le avem cu tinerii să alocăm un pic de timp să vorbim și despre subiectul tranziției verzi juste. Am avut un proiect cu tineri, care s-a numit Make Love, Not Waste, îndreptat spre combaterea risipei alimentare, lucruri de bază - cum să faci cumpărături, cum să arunci gunoiul sau să nu mai produci atât de mult gunoi, cum să reciclezi uleiul. E important să reamintim tot timpul lucrurile acestea și să clădim pas cu pas. Cu pași mici schimbăm lumea. Eu cred foarte tare în acest județ, în tot ceea ce ne oferă el, cred în oamenii care sunt aici. În antreprenorii locali, care sunt extraordinar de importanți pentru noi. În tinerii care aleg să se întoarcă, chiar dacă pleacă să descopere lumea. Vin aici cu energia pozitivă și cu energia de a face lucruri.

Sunt sigură că vom reuși împreună să fim mai sustenabili, mai inclusivi, să facem lumea din jurul nostru mai bună, mai sigură, mai acasă.

Îmi place să lucrez cu copiii la ateliere de pictură și artă decorativă pe care le organizez. Eu am studiat la București, sunt inginer electrotehnist, însă nu am practicat niciodată această meserie. M-a atras zona artelor, așa că am mai făcut o facultate de artă. Mi-am trăit toată viața în zona Novaci, zonă care acum îmi pare că are o deschidere mai largă către turism și păstrează tradiția legată de oierit. În continuare sunt familii de ciobani în zonă care urcă cu oile la munte, iar lucrul acesta reprezintă o sursă foarte importantă de venit și de hrană. De când eram mică auzeam vorbindu-se despre Mina Albeni. Erau autobuze care plecau din sat dimineața, la ora patru și duceau muncitorii la mină. Între timp și-au pierdut serviciul la mină, dar și-au găsit altceva de făcut, mai ales prin plecarea la muncă în străinătate.

Cunosc în satul meu, Aniniș, foarte mulți oameni care au plecat în străinătate. Cred că oricând te poți reinventa. Eu așa sunt. Dacă nu merge ceva, încerc să fac altceva. Pe vremea lui Ceaușescu, am fost orientată de către părinții mei către Universitatea Politehnică București. Dacă m-aș fi făcut profesor sau doctor aș fi putut fi repartizată, cum spunea tata, în fundul Moldovei. Părinții mei se temeau că mă vor vedea foarte rar. Ca inginer, aveai o șansă de a lucra într-una din fabricile din Târgu Jiu, la oraș, nu la țară. Știi? De asta fugea tata... Nu știu de ce… el a trăit la țară…și-a dus-o bine, și mama la fel. Când am terminat facultatea, eu nu am mai primit repartiție guvernamentală, deci ceea ce gândise tata pentru mine nu a mai fost valabil. Eu nu am gândit pentru mine. Am zis că dacă zice tata să mă duc acolo, e bine așa. M-am chinuit foarte tare să învăț, să iau examenele. Am primit diploma, dar mă simțeam nepregătită. Simțeam că e pur teoretică pregătirea mea. Și am început să cochetez cu arta și să mă îndrept către Școala Populară de Artă, și se pare că aceasta a fost calea mea... Astăzi cunosc foarte multe persoane care-și doresc să dea copiii la cursuri extrașcolare, dar oferta de activități nu este foarte mare. Eu identific o mare nevoie pe zona aceasta, însă nu știu cum se poate susține material.

Activitățile mele sunt diverse, am făcut voluntariat în artă, participând în câțiva ani la Școala de vară de la Novaci, pictând murale cu copiii. Am avut expoziții șapte ani consecutivi la Ambasada SUA de la București, am organizat ateliere de pictură pe ceramică cu participanți din străinătate, prin programul Erasmus. Participanții pot să picteze propriul vas, cu care pleacă acasă, în țara lor, dar și cu o experiență, sper eu, de neuitat. Cel mai mare atelier pe care l-am organizat a fost cu 62 de persoane, 20 de străini din patru țări, profesori și elevi, copii din Târgu Jiu, dar și din Baia de Fier. A fost un atelier de mărțișor și participanții au împletit inclusiv firul alb cu cel roșu, adică lumina și căldura ce dau viață. Unii dintre ei nu pictaseră niciodată, dar apoi realizau vasul și ziceau: „Uau, am putut să fac asta”. Acela e momentul de magie. Cu Școala Populară de Artă am făcut ateliere de pictură pe ceramică, împreună cu Institutul Cultural Român. La Istanbul, în comunitățile de români din Spania și Grecia. Am fost în Atena și Salonic și am făcut aceste ateliere cu copii de români de acolo, dar și cu prieteni străini. Duc cu mine vase de ceramică pictate de mine, duc obiecte vechi, mă îmbrac în costum tradițional și pictăm.

Aceasta este o activitate pe care o fac și este mândria mea, gândită de mine. Eu am visat să fac aceste ateliere de artă și să le promovez mai ales dincolo de granițe. Pentru că noi trăim cu ele în față. Ne-am obișnuit cu ele. Fiecare a avut un bunic, care a avut un covor sau o textilă. Impactul lor nu mai este așa de puternic. Însă pentru străini este uluitor ce avem noi. Aș vrea să ajung și în Statele Unite. Cred că ar trebui să învăț să visez mare, că se împlinește. În capul meu pot să visez ce vreau și sunt liberă. Acolo sunt chiar liberă. Toate aceste lucruri mă bucură foarte mult, mai ales lucrul cu copiii, care este dragostea mea. Ei au atâta nevoie de cineva care să-i asculte și să-i vadă. Și eu asta fac când lucrez cu ei. Îi ajut să se regăsească în desenele lor. Mă ghidez după ce simt, nu copiez.

Îmi doresc să rămân sinceră în arta mea și să pot ajunge mereu la sufletul privitorului… doar așa lucrurile pot avea un sens.

Sunt de profesie asistent social, am lucrat în servicii sociale 15 ani, iar de 3 ani mă ocup de guvernanța Asociației de Dezvoltare Teritorială Integrată Valea Jiului, practic să găsim o viziune nouă pentru Valea VJ-ului și să o și implementăm.

Dacă mă gândesc la copilăria mea, cam toate activitățile de la 5-6 ani au fost direct conectate de minerit. Pentru că am trăit în zona exploatării miniere Loanea, locul meu de joacă era parțial calea ferată care transporta cărbunele de la Loanea la preparația din Petrila, terenul de fotbal era făcut din materiale care erau folosite și în mină, eram foarte des în mină, mergeam împreună cu vecinii și luam cărbuni pentru încălzire. Mi-aduc aminte cât de frumos era când mergeam cu locomotive cu vecinul meu mecanic de locomotivă. Toți vecinii mei sunt mineri sau au fost mineri, tatăl meu lucra la fabrica de utilaj minier. Toate activitățile culturale vizau partea aceasta de minerit, sărbătorile Sfânta Varvara, Ziua Minerului. M-a influențat viața socială din jurul comunității miniere Valea Jiului. Și am câteva modele care m-au inspirat și în viață și care sunt mineri. După ce și-au terminat activitatea minieră au devenit foarte activi în cartierul meu, au continuat munca în comunitate, alături de pensionari. Deci am câteva fețe ale tranziției din punctul meu de vedere de succes. Sunt foarte personale pentru că au fost și modele de dezvoltare pentru mine, bazate pe muncă, seriozitate și ajutor în jurul lui.

Și în momentul de față îmi influențează viața direct. Mineritul e la apus, și încercăm, bazându-ne pe ceea ce a existat în minerit, să facem altceva. Nu e un proces ușor, dar în principiu ne dorim foarte mult să păstrăm identitatea. Închiderile de mine au fost derulate destul de haotic în punctul meu de vedere, fără a se calcula un impact social asupra unor comunități. Am văzut foarte multefamilii care, dat fiind faptul că au fost disponibilizate sau au dorit să fie disponibilizate, au intrat într-o zonă de vulnerabilitate social, multă sărăcie extremă pe alocuri. La nivel de comunitate știam foarte mulți tineri, mineri care plecau pentru cele 12 salarii compensatorii. Și ușor-ușor, practic, am trăit închiderea secvențială a mai multor mine și a fost un sentiment de deznădejde.

Nu neapărat din cauza închiderii minelor, ci datorită dezamăgirii oamenilor față de un domeniu care le-a oferit totul și dintr-o dată s-au despărțit de el. Am întâlnit familii și mineri care au trecut prin perioade de depresie din cauza faptului că n-au mai avut un job care era foarte intens, de muncă intensă în echipă, de apartenență la grup, și au intrat într-o zonă în care nu își mai găseau sensul. Unii încă se simțeau în putere, dar nu mai aveau obiectul muncii. Am avut un centru de zi pentru copii, am văzut impactul asupra copiilor, sărăcie, lipsa oportunităților, foarte mulți copii erau direcționați după ce termină școala să plece din zonă. Deci impactul a fost semnificativ la nivel social și am avut oportunitatea și șansa să pot să ajut câteva familii.

În Valea Jiului cel puțin mineritul nu mai e o activitate economică viabilă în prezent. Nu cred în continuarea mineritului până în 2032. Consider că din punct de vedere al hazardului, din punct de vedere al condițiilor economice, din punct de vedere al investițiilor, lucrul acesta ar trebui să se termine foarte repede și ar trebui să găsim soluții alternative cu siguranță atât pentru mineri, cât și pentru companii și diversificarea economică. Sunt entuziasmat de faptul că am reușit la nivel de Valea Jiului să putem să coagulăm o voință a administrației, cu o voință a societății civile și cu o voință a mediului de afaceri, astfel încât să putem să ne construim un viitor al nostru. Cu toții ne dorim să fie mai bine, dar înainte să ne fie bine trebuie să muncim pentru a ne fi mai bine. Valea Jiului în momentul de față se așează pe noi pilon de dezvoltare comunitară, se așează pe alte oportunități de business, dar în același timp trebuie să nu își uite identitatea, istoria și patrimoniul. Dar viitorul arată bine, având în vedere susținerea primită și din partea Comisiei Europeane și din partea Ministerelor. Rămâne ca noi să ne facem temele la nivel local, să mergem înaintem, să lucrăm, să fim mai puțin nemulțumiți și să ne canalizăm energia către a face fiecare în zona lui, câte puțin. Că puțin cu puțin, în fiecare oraș, în fiecare cartier, în fiecare bloc de scară, dacă se fac lucrurile bine, vom merge într-o direcție bună. Avem premisele unei dezvoltări coerente, unei dezvoltări integrate în Valea Jiului. Nu văd sensul momentului de față să așteptăm miracole, oameni providențiali sau politici venite top-down care să ne salveze. Nu ne va salva nimeni decât noi.

Cred că schimbarea trebuie să vină în fiecare om, acel om care este activ în comunitate, acel om căruia îi pasă de vecinul lui, care ajută, acel om care ține la patrimoniu, care nu uită de unde a plecat, acela pentru mine este un model de bună practică și de dezvoltare. Oameni simpli și modele bune, pentru că minerii au ținut sistemul energetic al țării și avem o responsabilitate, noi, ca țară, să dăm înapoi.

Tatăl meu, la 14 ani, a venit din zona Gorjului la școală, aici, la Școala Profesională la Lupeni, după care a lucrat peste 40 de ani la UMIROM, era Uzina de Confecționare și Reparație a Utilajelor Miniere. A adus-o și pe mama după ce s-au căsătorit și am apărut și eu în Valea Jiului. Îmi amintesc cum erau înșirate în sufragerie planșe întregi de desene tehnice și toate utilajele pe care el trebuia să le confecționeze la uzină. Sau salopetele uneori foarte murdare ale tatălui de la operațiunele de sablare, curățarea prin folosirea nisipului a produselor finite din metal și atunci, folosind acel nisip la o presiune mare, automat că și salopetele erau foarte murdare. Îmi amintesc mirosul de cărbune dimineața când plecam la bunici cu trenul de 4 dimineața și noaptea, când ajungeai în stație, în gară, mirosea a cărbune. Și acum mi-aduce aminte de copilărie. Eu toată copilăria și adolescența am locuit în cartierul Aeroport din Petroșania, aproape de exploatarea minieră Livezeni și noaptea se auzeau acei mari bolovani de cărbune care cădeau pe bandă. Soțul meu a lucrat și el după liceu 2 ani la mină, dar i s-a părut atât de greu, de murdar încât la un moment dat, după 2 ani de zile, s-a uitat în oglindă și a spus că el nu-și dorește să iasă la pensie de la mină, că își dorește altceva pentru el și s-a dus la facultate și a urmat o cu totul altă meserie. Socrul meu a lucrat și el la mină și este pensionar de la mină, dar este și momârlan, iar cu salariul de la mină putea să întrețină și gospodăria mai bine și oile.

Eu viitorul îl văd foarte frumos, chiar dacă de 13 ani nu mai locuiesc în Valea Jiului, ci la București, cu familia mea, cu soțul meu și cele 3 fete. Sunt președinte al Asociației Ținutul Momârlanilor, sunt mamă a trei copii și formator și cumva mereu am vrut să schimb percepția oamenilor care, când auzeau că suntem din Valea Jiului, știau doar de mineri, mai ales după vestitele mineriade. La un moment dat eram la o întâlnire important la Palatul Parlamentului și am fost prezentată nu cu funcția pe care o aveam eu atunci, ci ca momârlancă din Valea Jiului. Și mi-am dat seama că asta este o resursă care trebuie folosită ca oamenii să perceapă și să vadă Valea Jiului și altfel. Am început să le vorbesc despre tradițiile momârlanilor, despre obiceiuri, mai târziu le povesteam despre bucatele tradiționale.

Momârlanii sunt cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului și chiar se spune despre ei că sunt urmași ai Dacilor, iar tradiții seculare sunt păstrate încă cu sfințenie în anumite comunități. Sunt o comunitate destul de mică și reprezintă băstinașii din vechile sate ale Văii Jiului. Ei au fost primii locuitori ai așezărilor de munte cu mult timp înainte să existe exploatarea minieră a cărbunelui. Au fost primii locuitori ai așezărilor de munte cu mult timp înainte ca ținutul cărbunelui să atragă oameni din celelalte zone ale țării și din întregul Imperiul Austro-Ungar, cu secole înainte ca Valea Jiului să devină cea mai urbanizată zonă din județul Hunedoara.

Și așa în anul 2021, în pandemie, m-am gândit să înființez Asociația Ținutul Momârlanilor, cu care am aplicat și pentru o finanțare pe PNRR. Acest proiect a debutat cu o șezătoare frumoasă în care noi am prezentat publicului rețeta de covrig momârlanesc. Mie îmi place foarte mult să gătesc și când eram mică, la bunica mea, creșteam printre cozonaci, printre cusături de cămăși și cumva m-a atras foarte mult tradiția. Am considerat că pot să ajut Valea Jiului să o promovez sub forma unei asociații. Vorbeam acum de acest proiect care se numește Împreună prin Cultura în Ținutul Mămârlanilor, proiect care s-a adresat comunității din orașul Uricani, Valea de Braz și câmpul lui Neag. Obiectivul general al proiectului a fost creșterea profilului cultural al locuitorilor orașului Uricani prin acces la metode de creație artistică, artă participativă și cunoaștere culturală deschise tinerilor care formează această comunitate, astfel încât aceștia să fie nu doar expuși temporar la cultură, ci să-și dezvolte abilitățile culturale și artistice pe care să le folosească mai apoi pe termen lung. Am avut chiar și ateliere de adulți. Adulții veneau cu mare, mare plăcere în fiecare sâmbătă când țineam atelierele. Proiectul va continua cu o revistă a proiectului în care vom insera cele mai bune materiale de la atelierele de arta povestirii, atelierele de jurnalism și publicitate și cu un spectacol final.

Pentru mine, Valea Jiului e ca un colț de rai. Avem atât de multe resurse naturale pe care poate unii nu le conștientizează. Suntem poartă de intrare în Parcul Național Retezat, unde este cel mai mare lac glaciar din țară, lacul Bucura. Avem atâtea forme de relief, avem peșteri, avem biodiversitate, avem deja stațiuni turistice cunoscute, unde la Straja știm că este cea mai mare pârtie de schi din România.

Natura este spectaculoasă, avem unele din cele mai nepoluate păduri din România și din Europa chiar. Știu că sunt foarte multe proiecte în implementare și se dorește revitalizarea zonei. Și cu siguranță atunci și momârlanii, comunitatea pe care eu o reprezint ca președinte la Asociației Ținutul Momârlanilor, vor fi mai bine cunoscuți, vor putea să-și promoveze produsele locale, obiceiurile, portul tradițional și contribuie la revitalizarea zona.

Suntem într-o zonă recent afectată. Aici creșteau oamenii animale. Cândva, puțin înainte de începerea mineritului, aici a fost colectivul. Iași de la CEAP1. Și au adus secui și unguri din Harghita pentru a face o crescătorie de cai și chiar reușiseră să facă ceva, dar a venit nebunia asta a lignitului și s-a terminat cu totul. Eu sunt născut mai încolo un pic, Cătunul cu Cui din statul Timișeni, dar acolo au săpat tot dealul ca să scoată lignit. E dureros. Entropia își face treaba timp de milioane de ani și vin niște mari energeticieni și minieri și distrug tot în de câțiva ani. Urmele de cărbune sunt vagi acolo. Închipuiți-vă că, aici, 2 sau 3 metri de lignit reprezintă o mare realizare. În timp ce, în Germania, stratul de lignit are 30-40 de metri. Și pentru ce? Pentru câțiva ani. Cariera asta ar fi ultima care s-ar închide, în 2030. Dar am serioase rezerve. În 1995, cam atunci trebuia să înceteze toată exploatarea lignitului. Complexul Energetic Oltenia a fost în colaps. Era în stadiu de faliment. Și atunci a trebuit să vină statul român și să le dea unu sau două miliarde de euro, deci o sumă colosală de bani. Ca să să-și plătească certificatele de CO2, să-și plătească neajunsurile din producție, adică bază materială. Ce randament poți să ai când trebuie să muți dealuri ca să ajungi la câteva straturi nenorocite de lignit?

Eu sunt de meserie inginer electrotehnist. Am făcut liceul în Craiova. Și la mine istoria a fost tabu. Adică nu era disciplină. Sau foarte, foarte puțin. Și aia care era, era cu Congresul al XI, al XII, al XIII, al PCR-ului. Și m-a frapat. Și am aflat din istorie, citind, că istoria nu este aia pe care o știm noi și care se predă în școală. Trăim într-o istorie perfect falsificată.

Eu, de când mă știu, doar matematică și electromagnetism am făcut. Am lucrat în intreținerea de utilaj miner. Puteam să plec în altă parte, lejer. Aveam greutăți, aveam multe necazuri. Și nu mai puteam. Peste 30 de ani am lucrat în întreținere. O muncă dificilă. Și acum mă gândesc cum naibii am reușit să rezist. A fost singura uzină de reparat utilaj miner. Când m-am angajat prima oară acolo, eram stagiar și aveam salariul de bază 2160 lei, cu avans de 900 lei. Când am văzut o lichidare de 4.000 de lei, am crezut că greșește caserița. Și a fost un soi de fata Morgana. A fost un miraj. Dar asta a fost ce m-a ținut o perioadă de timp. Alții au plecat. Pe ulița asta, unde ar trebui să fie vreo 40-50 de locuitori, 12-13 îs plecați în Anglia.

Am avut și eu două tentative de a pleca din România. Industria mineră a adus boală. Poate că am luat niște bani la vremea respectivă, cu lichidarea. Nu foarte mulți, dar poate că atunci a fost suficient. Însă pe perioadă îndelungată, e o catastrofă. Familie mortă de cancer. Hipertensiune din cauza zgomotului. Aici e zgomot toată noaptea. Dau drumul numai noaptea, să nu-i vadă ONG-urile de mediu. E o catastrofă. Și pentru copiii mei amândoi, unul are 26 de ani și unul 28 de ani. Stau în Timișoara și când vin aici nu stau mai mult de două zile. Pentru că au crescut și ei în zgomot, în praf. Aici e unul dintre depozitele de cărbune. Când îl operează pe ăsta, nu se mai vede nimic. Absolut nimic. Aici a fost plin de pădure. Acum nu mai e decât o groapă.

Acum 6-7 ani am avut o problemă cu spatele și mai aveam foarte puțin până la pensie, într-un an și câteva luni am ieșit definitiv la pensie. La serviciu muncă grea și mizerie, veneam acasă, același lucru. Cu termocentrala lângă, praf, zgomot, aici sunt 80 decibeli noaptea. Am avut vreo 50 de pomi fructiferi, am început să tai din ei, pentru că au început să se usuce, nu mai sunt productivi, din cauza acidului sulfuric de la termocentrală.

Nu mai am speranță că pot să facă altceva în loc. Acum vreo zece ani în Târgu Jiu a venit un investitor american să facă o fabrică, să producă suportul pe care stau eolienele. A fost flituit de politicieni. Au zis că ei nu fac așa ceva. Nu, dom'le, nu e pentru Gorj. Era preconizat undeva la 800-1000 de angajați. Păi asta era o chestie mare, mai ales la cum e Târgu Jiu. Era scos din foame. De altfel, în Târgu Jiu funcționează singura firmă de succes din toată Oltenia. Artego. Au reușit să o organizeze, au scos politicienii, au luat-o aproape de faliment și au făcut-o brici. Și e o firmă unde muncești și chiar ieși cu bani. Dar altfel, e greu de spus ce activități poți să faci aici. Nu mai am speranță.

Sunt 35 de ani de când observ Petrila în mișcare. Eu am apărut pe lume într-o perioadă în care industria minieră era in floare. Era pe punctul de a se deschide preparația de la mina Petrila. Totul era în creștere. Totul se învârtea în jurul minei, minerilor, mineritului. Ieșeam afară, iarna, în Petrila, cu prietena mea cea mai bună din copilărie, și prima întrebare era “am ceva pe față? am funingine?”. Astăzi ninge, mâine e negru, ne jucăm așa. Dar știi ce îmi mai amintesc? Mineritul era o chestie de comunitate. Când eram mică, ieșeam afară și la fiecare colț de bloc, erau patru ortaci ieșiți din schimb, care împărțeau de obicei un sfert de țuică. Treceai pe lângă ei, îi auzeai povestind de ce s-o întâmplat la mine, ce-o mai zis un coleg, Acum mi-am dat seama că lipsește chestia asta. Nimeni nu mai stă de vorbă cu nimeni. Nu mai avem despre ce să vorbim.

Taică-meu era șofer de autobuz la o firmă care avea o convenție cu minele. Ei ofereau transport. Taică-meu pleca de la Petrila și, în funcție de minele la care trebuia să se oprească, lua pe drum oamenii. Și de foarte multe ori mergeam cu el. Că asta era distracția. La vremea aia, dacă puteai să te plimbi cu autobuzul, era o bucurie. Există un fel de nostalgie pe care o resimt oamenii, deși nu cred că cineva e foarte supărat că s-au închis minele. Dar resimt nostalgie pentru colegi, pentru ideea de siguranță, pentru rolul și poziția pe care o avea minerul la momentul activității în societate. Ăsta-i miner. Trebuie să primească masă și casă și reduceri la curent și la încălzire. El scoate cărbunele, cu el ne încălzim. Era un statut privilegiat.

La momentul primelor discuții despre închiderile de mine și a primelor disponibilizări, toată lumea și-a pus bocceaua în spate, au vândut tot ce au avut aici și au plecat. O parte s-au întors. Dar pentru că nu s-au făcut investiții macro, încă nu reușim, de fapt, să închidem mineritul în condiții omenești. Cineva în continuare o să sufere. Poate că stăm mai bine decât Gorjul, dar cineva, cu siguranță, o să sufere și unele lucruri o să dispară.

Subiectiv mi se pare că e așa o oarecare discrepanță între ce promite tranziția justă ca program și ce ajunge la cetățeanul care se angajează ca muncitor în construcții. Sau ce ajunge la elevul de liceu. Mi se pare că pe hârtie e foarte frumos desenat tot programul de tranziție justă. Toate opțiunile pe care cei care ies de sub această pălărie a zonei industriale o să le aibă... Încă ne apasă cumva istoria tipic românească că, la momentul în care eram regiune defavorizată, a fost un exod al întreprenorilor înspre noi, zona Valea Jiului, pentru că existau facilități fiscale. La momentul acela, oamenilor din zonă li s-au promis tot felul de chestii pe care parțial le-or primit. S-au jucat o vreme cu ele. După care le-or fost luate și zona a rămas în acea stare de sărăcie. Și, din păcate, impresia asta, că iar o să se facă lucruri de fațadă, o rămas. Să reușim să ajungem în mod sincer la oameni. Asta ne scapă.

Un lucru care, dacă s-ar schimba, ar fi lucrurile mult, mult mai ușor. Marele clișeu: mentalitatea. Modul în care comunitatea se uită la ceea ce se întâmplă. Suntem inerți. Sunt foarte frustrată din cauza asta. Efectiv, nepăsarea. Faptul că dacă eu sunt ok, nu mă interesează ce se întâmplă în jurul meu. Lipsa de colaborare. Și cred că mentalitatea asta individualistă o să ne coste. În tot acest proces, primarul orașului Petrila, de exemplu, mi s-a părut că ar putea să se constituie într-un agent de schimbare. Vrea. E foarte bine motivat. O făcut câteva chestii pe aici, prin oraș, care ar putea să schimbe cât de cât fața zonei. S-o străduit inclusiv cu investitori. Pentru că, la modul realist, cred că cea care trebuie să pună piatra de temelie la acestui tip de schimbări este totuși administrația publică, care are alte pârghii. Și cred că el poate să ajungă la oameni. Am un vis al meu, în care ONG-urile din zonă, se unesc în această dorință de integrare cu administrația publică și cu domeniul privat și promovăm faptul că Petrila are potențial să arate altfel. Acum, fiecare trebuie să își găsească rolul în tranziție. Dar mi se pare că secretul, cumva, stă în integrare, în comunitate.

Dar eu sunt optimistă. Eu cred în schimbările care pot să vină odată cu această transformare. Evenimentele organizate de Planeta Petrila. O fost unul dintre ele care chiar m-a făcut să cred că aici, la Mina Petrila, se poate face ceva. Festivalul de teatru independent subteran din 2015, care o adus în curtea Minei, pe lângă niște trupe de teatru independent, cunoscute la nivel național, tot ce însemna cartierul ăsta, strada Minei. Era full, copii peste tot. Se formase un grup foarte colorat.

Scopul comun rămâne ca Petrila să spună în continuare povestea mineritului, dar să o spună prin cultură, adică “aici s-a făcut minerit, dar uite că am reușit să modificăm zona și să păstrăm tot ce înseamnă chestie specifică minerească, dar să-i dăm o altă utilitate”. Eu sunt pentru orice se întâmplă la mina Petrila. Sunt pentru festival de teatru, sunt pentru festival de film, sunt pentru proiecții, sunt pentru parcuri tematice, sunt pentru opera night, sunt pentru concerte de pian, robotică, pentru că atâta vreme cât clădirile astea stau în picioare, indiferent ce se întâmplă în ele, înseamnă că n-am uitat istoria. Că am fost zon minieră, că așa s-a născut Petrila.