Oamenii Tranziției

Neutralitatea climatică, economia verde sau competențele viitorului, toate aceste concepte par deseori desprinse de realitățile noastre de zi cu zi, deși schimbările climatice și tranziția necesară pentru a le combate sunt procese ce marchează generații, resimțite de fiecare dintre noi.

Județele Gorj și Hunedoara, dezvoltate istoric în jurul industriei miniere, sunt în prezent în centrul procesului de tranziție către o economie cu emisii scăzute. Ele sunt și principalele beneficiare din România ale Fondului pentru Tranziție Justă al UE, instrument creat în 2021 la nivel european ca recunoaștere a impactului negativ social și economic resimțit disproporționat de regiunile dependente de industrii poluatoare în declin. După decenii de activitate minieră, acest proces se suprapune la nivel local procesului deseori dureros de tranziție la economia de piață din ultimii 30 de ani, ce a atras după sine creșterea șomajului, a inechităților sociale, a decalajelor inter-regionale, a ratelor de sărăcie, emigrație sau radicalizare. Deși profund localizat, acest proces rezonează la nivelul întregii societăți, succesul tranziției verzi din Romania fiind strâns legat de capacitatea noastră de a asigura o tranziție unitară, de a lucra împreună pentru a distribui echitabil riscurile și beneficiile acestei transformări. În același timp, el este legat și de nevoia de a onora trecutul, de a tempera fricile, de a facilita participarea, de a asigura acces egal la resurse și oportunități, pentru a reinventa relația noastră cu mediul înconjurător, pentru a crea o economie în beneficiul oamenilor și al mediului.

Pentru toate acestea, Asociația Bankwatch România lansează campania „Oamenii tranziției”, o poveste care poate fi despre tine, despre părinții tăi sau vecinul de la colț. O poveste despre experiențele trăite și poveștile localnicilor din zonele miniere ale României în această perioadă de profundă transformare. O poveste despre provocările trecutului și speranțele pentru un viitor mai curat, mai sigur, mai prosper. Campania prezintă un portret pe săptămână. Sunt portrete ale unor oameni din cei mai diverși. Prin vocea lor, campania urmărește să scoată din abstract procesul de tranziție verde justă, să pună în lumină umanitatea deseori uitată de procese birocratice și să ne aducă aminte că fiecare dintre noi joacă un rol important în conturarea viitorului.

Asociația Bankwatch România îi mulțumește fotografului Vlad Ursu, din Valea Jiului, pentru ajutorul oferit în realizarea acestei campanii, precum și tuturor persoanelor care și-au făcut timp pentru a își împărtăși experiențele, temerile sau speranțele.

 

Sunt fiu de miner și pot să spun că Valea Jiului are un loc foarte special în inima mea și vreau să văd o schimbare în ea. Viața mea a fost foarte puternic influențată de această industrie, mai ales pentru că foarte mulți membri ai familiei mele au lucrat în această industrie, de la tatăl meu la bunic la unchi, până și la mătușă. Au fost și perioade frumoase cu industria asta, dar pot să spun că a fost și destul de greu. Erau evenimente neprevăzute la mină. Nu o să uit niciodată, eram acasă, tatăl meu nu era la mină în ziua aceea și nici unchiul meu, numai că acesta era salvator. A fost acea explozie cunoscută la mina Petrila, a fost chemat de acasă. Ne uitam toți, ne strânsesem toată familia, ne uitam la televizor și vedeam că tot iasă din ce în ce mai mulți răniți, dar unchiul meu, care intrase printre primii, nu mai ieșea. În cele din urmă am aflat că a fost prins de o explozie secundară, a fost dus la București, unde în cele din urmă s-a și stins, a avut arsuri prea grave. Dar impactul se poate simți și pe părinții mei. Bunicul meu, eu nu am avut șansa să-l cunosc și nici mama mea, pentru că a murit când avea mama mea cinci ani. Am simțit lipsa bunicului. Eu am trăit pe viu faza asta cu închiderea minelor. Tatăl meu a fost un pic mai norocos. A reușit să-și facă transferul de la mina Petrila, după ce s-a închis, la mina Uricani, unde a mai lucrat până a ieșit la pensie. Dar nu a fost ușor. Brusc, pe lângă un mediu de lucru foarte ostil, avea de făcut și o navetă destul de lungă. Însă avem cunoștințe care nu au fost la fel de norocoase. Unii au părăsit sistemul odată cu disponibilizările, dar banii nu le-au ajuns. Au trebuit să-și găsească alte locuri de muncă până au reușit să iese la pensie. Alții au fost afectați economic și încă nu au reușit să își revină. Unii au fost nevoiți să plece din țară, pentru că, după spusele lor, nu mai găseau viitor aici. A fost o experiență emoțională care m-a împins pe mine să vizualizez ceva mai măreț decât mina, să fac din acest loc unul mai prielnic pentru oameni, nu un loc unde să își dea sănătatea pe o sumă de bani.

Știi… erau poveștile astea, „du-te la școală, învață, să fie mai bine, să nu ajungi și tu în mină, să nu-ți riști și tu viața”. La început era doar un vis, dar apoi am ajuns la echipa de robotică și am început să mă implic din ce în ce mai mult în lumea asta, a tehnologiei. N-aș fi crezut vreodată că o să ajung să construiesc eu roboți cu mâinile mele când eram mic. Pot să spun că văd în roboți și în coboți un fel de salvare pentru munca asta grea, care pune în pericol viețile. Nu îi văd ca o înlocuire. Niciodată tehnologia nu o să poată să înlocuiască complet munca umană. Însă cred foarte mult în ajutorul lor. Există ideea asta de a folosi minele ca o imagine a locului, un nou boom economic în această zonă. Ne ajută foarte mult autoritățile locale, primăriile, Consiliul Județean, Consiliul Local, alte ONG-uri din zonă. Și Uniunea Europeană se uită cu ochi bucuroși către noi. Am avut ocazia să fim vizitați de doamna comisar Elisa Ferreira și să mergem și noi la Bruxelles. Comisia Europeană se uită către proiectul nostru, către ideea noastră de Robotics Valley și speră să iasă cât mai frumos posibil.

Legat de această speranță pentru un viitor diferit, toată lumea mă întreabă dacă o să mă întorc. Acum eu mă simt forțat să plec din Vale ca să-mi termin studiile și să devin cât de stabil economic posibil. Ar fi mult prea greu să fac asta strict în Vale, însă nu e întrebarea dacă o să mă întorc, e întrebarea când o să mă întorc și sper cât mai curând posibil ca să pot ajuta la realizarea acestui hub de robotică pe care îl văd ca o speranță de revitalizare a Văii. Chiar și dacă de data asta nu o să fie muncă brută, ci munca creierului, și nu o să fie ceva periculos în mine, dar o să fie ceva de cercetare, ceva științific, de pus în practică pe industria roboticii, sunt convins că este mai mult decât posibil și realizabil acest lucru.